Știi cum e cu memoria… oricât ai vrea să crezi că știi ce ai trăit, nu rămâi, de fapt, decât cu flash-uri, senzații, imagini, lumini, fracțiuni de secundă și gustul pe care ți l-au lăsat în gură. Deși ne amintim atât de puțin, credem că ceea ce am înmagazinat este suficient pentru a ne înțelege prezentul.

Din lipsă de alternative, aleg să cred că totul a început pe drumul ăla de zece minute dintre casa familiei mele și cea mai apropiată intersecție către centrul orașului. Este cea mai vie amintire a revărsării de serotonină pe care aveam să o caut neobosită preț de două decenii după. 

Era vară, iar eu eram în vacanță și tocmai descopeream că există un loc și un spațiu – infinite locuri și spații – de unde puteam extrage cu efort (aparent) minim ceea ce nici nu știam că îmi lipsea din straturile cele mai profunde. Era cald afară, iar soarele, cu bătaia lui puternică, îmi putea scuza vestimentația. Nu știam pe atunci că nu am nevoie de scuze pentru a mă îmbrăca cum poftesc. Asta am aflat mult mai târziu, din sloganuri precum My body, my choice, #MySkirtMyRight sau No means no. Așadar, îmi luam rămas–bun de la o copilărie ca multe altele, cu care fiecare ne-am descurcat cum am putut.

Am avut parte niște primi ani fericiți – nu perfecți, dar suficient încât să mă fi descurcat bine în viață dacă lucrurile continuau la fel. Ceva s-a întâmplat pe la șase ani, când s-a născut sora mea, când relația dintre părinții mei a devenit un ring de box și când toată ura care mocnea în mama împotriva bărbaților m-a găsit pe mine ca țintă. Am încasat loviturile – surprinsă la început, șocată, apoi, cu disperare, singurătate și groază. M-am blocat în această teroare pe parcursul tuturor anilor petrecuți cu familia și am continuat să car groaza după mine mulți ani după – un sac enorm de otravă care se poate deșerta oricând și căruia încă îi mai simt urma greutății în spate. 

Manual de Diagnostic si Clasificare Statistica a Tulburarilor Mintale (DSM-5) nu include love addiction. Experții spun că există un risc să începem să patologizăm experiențe firești ale vieții de zi cu zi, înghesuindu-le sub umbrela neîncăpătoare a „adicțiilor de comportament”. Aceștia îl definesc, însă, drept „un tipar de comportament caracterizat printr-un interes maladaptativ, copleșitor și excesiv față de unul sau mai mulți parteneri romantici, ceea ce duce la pierderea controlului, la renunțarea la alte interese și comportamente, precum și la alte consecințe negative”. Se estimează că ar afecta 3% din populația Statelor Unite, dar poate ajunge până la 25% în cazul studenților. 

Deși DSM-5 nu recunoaște dependența de dragoste ca tulburare, pentru unii specialiști ea este o condiție patologică, iar negarea termenului ignoră gravitatea situației. Cei afectați o resimt ca pe o boală progresivă care include comportamente compulsive, precum dependență extremă (pentru una sau mai multe persoane) și/sau o preocupare cronică pentru romantism, intrigă și fantezie. Acestea pot avea „efecte distructive pentru carieră, familie și respectul de sine”.

Tulburare mintală sau nu, aș fi vrut măcar să aud termenul love addiction mai devreme de 30 de ani.

Nu pot să-mi explic ce s-a întâmplat cu creierul de adolescent care putea citi tot ce-mi aducea mama de la anticariatele din oraș: Tolstoi, Balzac, Dostoievski, Dumas, Austen, Victor Hugo, surorile Brontë, Gogol (cu zeci de pagini din care nu înțelegeam mai nimic), Thomas Hardy, când creierul de 30+ nu mai reușește să treacă de primele capitole din nimic. Poveștile întinse pe sute de pagini în care am evadat, preț de ani de zile, sunt cea mai frumoasă amintire. Ore neîntrerupte de uitare de sine, încorporare în alte lumi interioare, în alte timpuri și dimensiuni, în care oamenii suferă mult și ei, dar măcar sunt adulți și au libertatea de a face alegeri.

Dar nici camera mea nu este sigură – nu i-am putut convinge niciodată să-mi pună cheie și în orice moment poate exploda ușa aia mare, albă, de lemn, cu zguduitura care mă avertizează cu doar o secundă înainte de a izbucni din pieptul ei vulcanul de reproșuri și umilințe. Îmi place să-mi imaginez că găsesc o ascunzătoare secretă în zidurile casei și mă furișez acolo, ca șoricelul Jerry – un loc doar al meu, oricât de strâmt, dar în care să fiu protejată; mi-e atât de sete de siguranță. Nu găsesc, așa că stau pitită în camera mea ani de zile și citesc, merg la baie pe vârfuri, ciugulesc pe fugă din bucătărie și sper să uite că exist. Poate dacă mă vede foarte rar uită că sunt acolo. 

„Mă tot întreb: cum aduc empatie în text? Vreau atât de mult să nu iasă un proces, o scrisoare de învinuire. Să transmit empatie pentru familia mea, pentru mama și tata în primul rând, pentru locul din care vin ei, pentru faptul că n-au avut privilegiul să se educe emoțional, și eu da. 

Mie una mi-e clar că totul, și sistemele familiale, și sistemele sociale și politice care le încadrează pe cele familiale, sunt intersecții peste intersecții, toate dansează unele cu altele, se afectează reciproc, și văzând de sus această mare structură știu limpede că e reducționist să pui vina doar pe doi părinți, două persoane individuale, că ai ajuns așa cum ești. Adică e o etapă importantă toată furia asta și nu poți să te vindeci fără ea, dar cu mama sper că am trăit-o destul, mi-am găsit limitele și mi-am căpătat puterea să i le pun, iar de la o distanță bună pentru mine pot să-i văd întreg neamul de matrioște din spatele ei care a făcut-o și pe ea așa cum m-a făcut și pe mine.”

Ultimele două paragrafe nu sunt ale mele, tocmai le-am citit (fragmentat) în cartea Dezrădăcinare, a Sașei Zare, dar le pun aici pentru că, să încerc să le reformulez spunând același lucru, n-ar avea niciun sens. Altcineva a scris deja exact tot ce simt și eu astăzi.

Am 16 ani și sunt deja o junkistă, dar nu o știu încă și nu am să o aflu decât mulți ani mai târziu. Interacțiunie mele romantice încep să semene toate între ele, dar o să mai treacă mult timp până să îmi dau seama că același scenariu se repetă la nesfârșit. Atmosfera din casă este din ce în ce mai apăsătoare și singur, ceasul roz Hello Kitty din camera mea, îmi amintește că timpul trece, că există speranță și că nu trebuie decât să rezist până termin liceul și plec la facultate. Între timp, alunec dintr-o extremă în alta. High-ul durează din ce în ce mai puțin, iar căderea este la fel de dureroasă ca prima dată. 

Am trecut deja de atâtea ori prin același lucru că nu mai țin socoteala. Alerg ca o nebună după rush-ul ăla de dopamină pe care mi-l dă interesul unui băiat față de mine și plonjez fără frâne, fără grijă și respect de sine, fără să știu să citesc și să interpretez semne, fără să mă pot gândi, zi și noapte, la altceva decât la obiectul dorinței, fără să pot comunica cu adevărat cu el. Știu doar să joc teatru, să mă port și să fiu așa cum cred eu că trebuie să fiu ca să mă placă. Problema e ca deja beau mult alcool și atunci o dau în bară: sunt stridentă, vorbesc mult, dansez lasciv, vomit sau cad uneori și arăt… deplorabil.

Un băiat cu care am ieșit timp de o lună și după care mă topeam s-a despărțit de mine, iar durerea pe care am simțit-o a tăiat în carne vie. Am crezut că mor. Am vrut să mor. Să mă dezintegrez. Am mai simțit-o de multe ori și aveam s-o mai simt și după. Mi-am cumpărat atunci un pachet de Kent albastru și m-am dus în parc să plâng – acasă nu s-ar fi putut. M-am așezat pe iarbă, cu spatele sprijinit de un copac și am plâns, m-am văitat cu voce joasă și am fumat până am crezut că îmi plânge și stomacul. 

Nici nu știu ce mă durea mai mult: că m-a părăsit sau că părăsirea lui mă umilea până la os. Făcusem tot ce putusem ca să-i placă de mine: fusesem amabilă cu toți prietenii lui, mersesem la el acasă și îi ascultasem toate discursurile despre artă și picturi din care nu înțelegeam o boabă, ascultasem muzică rock care nu-mi plăcea nici să mă pici cu ceară. Făcusem și sex și, deși nici ăla nu mi-a plăcut, n-am spus nimic. Din contră, m-am străduit să dreg penibilul situației cum m-am priceput. Mi-am spus atunci că n-o să mai trec prin umilința asta de proporții niciodată. O să fug de la primele semne.

Poate alții ar ține doliu o vreme mai îndelungată după despărțirea aia, dar nu și eu. Mereu am avut toleranță mică la disconfort și durere. Așa că mă arunc cu capul înainte într-o nouă idilă, sortită aceluiași dureros sfârșit. 

Abia acum, douăzeci de ani mai târziu, pot să explic relațiile astea aproape trase la indigo de zeci, dacă nu sute de ori. Două decenii mai târziu bag mâna în foc că, deși nu eram diagnosticată, sufeream de tulburare de anxietate, că mintea mea era în alertă continuă, că gândurile suicidale constante erau mai grave decât păreau atunci și că nu exista nimeni pe lume care să știe și să înțeleagă toate astea. Înțeleg că emoțiile mele de atunci erau permanent desprinse dintr-un film de groază și că acele momente fugitive de (aparentă) conexiune și siguranță (cu băieți) din mijlocul anxietății, incertitudinii și a disperării de a demonstra că merit și eu ceva erau singura fericire pe care o cunoșteam. Un ocean de haos, frică, umilință (imaginată sau nu) și o picătură de recunoaștere care valora cât tot universul.

Aș fi vrut mai mult, desigur, și chiar am încercat, dar nu s-a putut. Am cunoscut pe cineva, într-a XI-a, care m-a iubit mult și ar fi făcut orice să mă vindece și să aibă grijă de mine, dar n-am putut să stau lângă el mai mult de opt luni. N-am putut să nu-l rănesc la fel cum mă răneam pe mine, pentru că, în fond, nu suportam ca cineva să mă iubească. Parcă mă ardea. Mi-a luat două decenii pentru a putea lăsa pe cineva să mă privească cu dragoste fără să o iau la fugă și să dau foc la tot în urma mea. 

Încă nu suport ca un băiat să-mi facă complimente, să-mi spună că sunt specială, bună, minunată. Le-o retez imediat – „Spui asta pentru că nu mă cunoști. Așteaptă să mă cunoști cu adevărat”. Am internalizat vocea asta până la perfecție. Le vânez apoi reacția surprinsă, aproape speriată, și îmi doresc din suflet să mă contrazică. Să mă ia în brațe și să-mi spună că vorbesc prostii. Nu o face nimeni.

Pentru că nu există un diagnostic clinic al dependenței de îndrăgostire, unii specialiști preferă să evite termenul – să-l înlocuiască cu dependență emoțională, susținând că reprezintă doar un set de comportamente învățate și repetate. Pentru alții, această denumire ar eroda din greutatea și gravitatea „adevăratelor” adicții, în vreme ce încă alții preferă să o includă în spectrul altor tulburări: de control al impulsurilor, al spectrului obsesiv-compulsiv, al celui de tulburări de dispoziție (mood disorders spectrum) sau într-un continuum bidimensional de comportamente. 

Specialiștii care o privesc, însă, ca o dependență comportamentală o fac datorită asemănării simptomatice cu dependențele clasice de substanțe: implicarea excesivă (care se poate solda cu neglijarea altor activități sociale, profesionale sau recreaționale) sau lipsa de control privind timpul petrecut în activități direct sau indirect relaționate persoana-dorință. Similar adicției la substanțe, etapa inițială a unei relații romantice generează o stare de bine, sentimente de recompensă și satisfacție, pentru ca ulterior să se instaleze atașamentul nociv. Odată aflați în fața perspectivei de a pierde partenerul, dependentul fie persistă în încercarea de a restaura relația, fie își mută rapid atenția către un nou partener, înlocuind sursa de dependență și perpetuând modelul disfuncțional de relaționare.

Probabil cea mai consistentă parte a acestui joc este rușinea, consecință a înfierării mentalului colectiv feminin cu cuvinte-dinamită: curvă, javră, jigodie, parașută, panaramă, petardă, zdreanță, poștă… cuvintele care-ar trebui scrise pe bucăți de hârtie și arse pentru toată teroarea pe care au sădit-o în societățile noastre tradiționale ortodoxe patriarhale. Încerc să-mi amintesc o scenă din adolescența mea în care am auzit cuvintele, adresate mie sau aruncate lejer în discuții despre alte fete, dar nu reușesc să stabilesc cadrul, personajele… aud doar tonalitatea disprețuitoare, râsul de după, senzația de greu din stomac. Citesc, însă, un eseu al Sașei Zare și îmi dau seama că scena ei, din satul natal din Republica Moldova, s-ar fi putut întâmpla oriunde se vorbește limba română:

„Vreau să merg în satul din Moldova cu iubita mea de mână și îmi amintesc: aveam zece ani, rămăsesem cu gura căscată la ușa magazinului din centru să aud ce bârfeau vecinele mele, iar din autobuz a coborât o fată cu o rochie albă scurtă și cercel în nas. «Uite-o și pe fata lui Vasile, s-o dus la Chișinău și-o venit curvă, uite-o cu belciugul în nas ca la porci, cum le strică orașul pe fetele astea, îți vine să le ții acasă și să nu le mai lași niciodată. Pun pariu că s-o apucat și de fumat. Curva dracului, cum nu îi e rușine să vină așa și să umble pe drumuri?»

Fata auzea tot.”

Steve Sussman, profesor de medicină preventivă și psihologie la Universitatea Southern California, explică în articolul „Love Addiction: Definition, Etiology, Treatment” că dependența de îndrăgostire poate avea la bază abateri în procesele neurobiologice și de învățare socială, dar că poate fi influențată și de reprezentări din mass-media. Totuși, definitorie pentru love addiction, spune el, este fixarea asupra neurobiologiei specifice etapei incipiente: 

„O persoană poate intra în procese adictive legate de iubire, ceea ce, în unele cazuri, poate  necesităa schimbarea periodică a partenerilor romantici pentru a induce cel mai bine aceste reacții neurobiologice specifice stadiului incipient al relației.”

Pe lângă cauze neurobiologice, experiențele de viață și formarea atașamentelor relaționale din copilărie pot juca și ele un rol hotărâtor. Într-un studiu pe 374 de studenți, cei cu atașament anxios-ambivalent au manifestat cea mai mare dependență față de partener și o dorință puternică de angajament în relații. Relațiile lor amoroase au fost însă cele mai instabile, iar ei au avut cea mai mare tendință să își idealizeze partenerii, să abordeze iubirea în mod extrem (nevoie constantă de atenție, preocupare obsesivă etc.) Autorul adaugă că acest stil de atașament, este cel mai strâns relațional cu manifestările dependenței de îndrăgostire și că, adesea, acestea se formează în copilărie, ca urmare a răspunsurilor inconsecvente din partea îngrijitorilor de bază.

Eu am 20 de ani și simt că tehnicile mele de seducție aproape au atins desăvârșirea. N-am citit cărți sau urmărit tutoriale, doar mult trial and error. Totuși, forța asta pe care o simt în mine e atât de fragilă… O să treacă mult timp până să-mi explice cineva că în tot timpul ăsta nu fac decât să-mi întăresc convingerea că principala mea valoare este eligibilitatea sexuală și că asta-i singura calitate în care merită să investesc. Mai durează până să încorporez concepte precum male gaze și să înțeleg că în lumea mea interioară a apărut demult o pereche de ochi masculini care mă urmăresc în permanență din momentul în care pun piciorul afară din casă, iar eu trebuie să le fiu, neobosită, pe plac.

Nu mă văd și nu mă imaginez ca fiind o persoană creativă, inteligentă sau capabilă și, chiar dacă aș avea o fărâmă de încredere în intelectul meu, nu aș ști să-l pun la lucru cu plăcere. Între munca intelectuală și dopamină nu se face niciun clic la mine, iar despre talent artistic mi s-a spus – de la desenul primei case cu soare și nori și primul cântec cântat în casa că „îmi lipsește cu desăvârșire”. Așa că n-am mai încercat niciodată. Deși în acte sunt majoră, în interiorul și pe chipul meu nu văd niciun adult care să preia frâiele. Aș vrea – și de-aia mi-am făcut un tatuaj la 18 ani pe spate pe care scrie Protège-moi (Protejează-mă), pentru că mă simt atât de mică și neajutorată încât simt că o să am pentru totdeauna nevoie de cineva care să mă sufoce cu o protecție tiranică. Altfel cine știe ce-o să se aleagă de mine. 

Toată obsesia asta cu de a fi frumoasă conform standardelor mi-a accentuat bulimia și (ceea ce voi afla mai târziu că se numește) tulburarea dismorfică față de corp. Orice mănânc se transformă instant în vinovăție și trăiesc permanent cu o jenă ca o durere continuă de mont la purtarea unor pantofi prea strânși. Fără pauză! Ca un ghimpe sâcâitor împungând în stratul membranos al coștiinței pentru a-mi aduce mereu aminte să mă simt prost. Pentru a recapitaluta de de enșpe mii de ori pe zi ce am mâncat (aplicându-mi pe alocuri câte o lovitură șfichiuitoare de bici pe spate: „Puteai să te abții de la a doua prăjitură!”) 

Dacă alte calități nu am, vreau să fiu social perfectă pentru ca toată lumea să mă placă. Trebuie să fiu perfectă, iar asta înseamnă negreșit slabă (foarte slabă) și plină de energie, bună dispoziție și umor. E singura șansă oricum să găsesc pe cineva care să mă iubească infinit și necondiționat și să termin cu toată munca asta sisifică de a căuta dragoste și protecție. 

Ciudat e că nu simt niciun strop de furie față de lume, doar rușine. Poate că puțină furie m-ar proteja, m-ar motiva să mă apăr. Dar când răul se întâmplă, mă îngheață complet și nu pot decât să încasez lovituri. Umilințe. Din afară, probabil că durerea și umilința nu se văd mai deloc; știu cum să le maschez și probabil de-aia, dintre toți prietenii pe care-i am, nu vine niciunul să mă salveze – că nu vede nimeni ce se întâmplă înăuntru: în spatele ochilor, sub piele, în vene, în cutia toracică. 

Cu P. m-am cunoscut la petrecerile underground de techno minimal (nici n-aș ieși cu altfel de om sau în alt fel de locuri) și, timp de două săptămâni, am fost în rai. Într-o seară, a venit la mine, am băut vin roșu și am vorbit până noaptea târziu, învârtindu-ne mai ales în jurul subiectelor despre spiritualitate și sensul vieții. În alta, ne-am uitat la un maraton de filme din care nu-mi mai amintesc decât Patru luni, trei săptămâni și două zile. Când plecam dimineața la birou sau la facultate și el rămânea să mai doarmă, îi lăsam bilețele cu „Bună dimineața” și câte-un ceva dulce. Suflete pereche. Apoi, într-o noapte în care el s-a dus la GuestHouse iar eu am rămas acasă, am simțit ceva. Am încercat să-l contactez, dar mi-a răspuns. Mi-a răspuns în schimb prietena mea, care se afla la aceeași petrecere, ca să îmi povestească că stă lipit de o Vanessa. 

Era o noapte de iarnă, iar luna plină se vedea perfect din garsoniera mea din Piața Chibrit. Am plâns și am țipat uitându-mă la lună până am adormit răpusă spre dimineață și am jurat, din nou, că nu mai trec prin asta niciodată. Nu i-am mai cerut nicio explicație și nu ne-am mai spus nimic multe luni după. Nu mai conta oricum, în mai puțin de două săptămâni eram deja cu mintea în altă parte…

Cu intensitatea dată la maxim, chiar cred că mi-am petrecut cea mai mare parte din viață căutând orbește următoarea doză. Dura, în general, câteva săptămâni (uneori câteva zile), iar apoi mă simțeam invariabil nedorită și îi ghostuiam sau le blocam numerele de telefon pentru a-mi putea începe sevrajul emoțional și certitudinea că nu merit merit dragoste. Nu discutam cu nimeni și nu îmi arătam suferința în fața niciunul bărbat (nu știam cum să vorbesc cu ei ca de la om la om, ci doar ca de la bufon la rege), și doar dispăream. Așa cum aș fi vrut să pot să o fac în casa alor mei când îmi serveau respingere și umilință. Apoi o luam de la capăt, cât mai curând, ca să nu trebuiască să simt prea mult. 

Abia pe la 28 de ani mi-a sunat un clopoțel în minte când, prima dată verișoara, apoi sora mea (femeile care mă cunosc de-o viață în cele mai intime cotloane) mi-au trântit-o pe rând, la distanțe scurte, în mijlocul confesiunilor mele pasionante: „Nu te-ai săturat să tot treci prin asta?”

M-a cuprins o rușine de m-a înghițit pământul și m-au rănit profund vorbele lor, dar au fost și primele momente de conștientizare că poate lucrurile nu doar mi se întâmplă, ci că particip activ, deși poate nu conștient, la desfășurarea lor. 

În aceeași perioadă, s-a mai întâmplat ceva. Ieșeam cu cineva de care nu-mi plăcea neapărat, dar era suficient încât să-mi pot monta liniștită scenariul adicției în forma lui perfecționată deja. Am dormit împreună într-o noapte fierbinte de vară, iar el a stat pe jumătatea sa de pat ferindu-se de orice contact fizic cu mine. După ce am abia am închis un ochi până la cinci dimineața, m-am ridicat din pat și m-am dus pe balcon să plâng același binecunoscut plâns în același binecunoscut gol umed și plin de igrasie interioară. 

S-a trezit și el după câteva ore, iar pe mine m-a cuprins aceeași binecunoscută imposibilitate de a mă uita spre el. Același sentiment dual că jumate din mine vrea să se catapulteze la ani lumină, în vreme ce cealaltă jumătate vrea ca omul să-mi citească gândurile, să mă îmbrățișeze și să facă totul bine. El a simțit că trebuie să plece, iar eu am răsuflat ușurată și cu al doilea clopoțel răsunând în cap: „Dacă puteam să simt aceeași suferință în interacțiunea cu cineva de care nici măcar nu-mi plăcea, sunt șanse mari ca totul să fie o iluzie”. Și așa am început terapia pe care o amânasem ani de zile.

Cu el am stat de vorbă peste ceva timp și i-am spus cât m-a durut răceala lui din noaptea aia. „N-am făcut-o intenționat, dar nu suport să mă atingă cineva când este atât de cald”, mi-a răspuns. 

Am fost învățați să idealizăm iubirea romantică, să credem că avem neapărată nevoie de un partener pentru a fi cu adevărat fericiți. Cum altfel ar fi putut deveni familia una dintre temeliile societății? Recent, însă, auzim tot mai des că, de fapt, nu avem nevoie să fim într-o relație; că ar fi bine să învățăm să mergem prin viață singuri și independenți. Dar pentru mulți, nici asta nu se simte mai bine. Prieteniile platonice și comunitățile (tot mai rare) nu se bucură nici pe departe de aprecierea pe care relațiile romantice le au în imaginarul nostru colectiv. Cum ar fi dacă sentimentele de solidaritate și camaraderie ar avea, în ochii noștri, aceeași valoare cu cele investite pentru partener(ă)? 

Cum ar fi dacă ne-am putea imagina și alte variante de succes de a îmbătrâni în afara familiei nucleare, așa cum a făcut-o autoarea cărții „The Other Significant Others: Reimagining Life with Friendship at the Cente”? Am fi oare mai puțin vulnerabili la love addiction? 

Se spune că timpul vindecă tot, dar cine repetă același model de comportament autodistructiv ani, zeci de ani, zeci de vieți la rând, știe că timpul, de unul singur, nu vindecă întotdeauna. De fapt, când te dai pe aceeași roată de hamster fără ca măcar să-ți dai seama că nu ajungi nicăieri, poate să treacă mult timp fără să se vindece nimic.

Nimic nu m-a ajutat, în călătoria mea interioară de până acum, mai mult decât să descopăr budismul în comunitatea Triratna și să desprind de pe mine, încet-încet, ideea de predestinare. Într-un centru budist am simtit pentru prima oară ne-rușinea (într-un climat mental al rușinii ca stare primordială), descoperind că frâiele permanentei deveniri sunt la mine. Am fost învățată să nu-mi mai cred toate gândurile și nici să nu mă mai sperie toate emoțiile pentru că, deși nu am mult control asupra gândurilor și emoțiilor din momentul prezent, pot face lucruri care să le determine pe cele viitoare.

Relația mea cu mama s-a schimbat 180 de grade din adolescență până acum. Am avut nevoie să stăm la distanță considerabilă preț câțiva ani buni ca să ne reîntoarcem din alte poziții: nu de putere, co-dependență, frică și resentiment, ci din deschiderea spre a ne cunoaște cu adevărat și a repara cât de mult putem, mai ales de dragul timpului rămas. În ochii mamei, eu m-am întors acasă alt copil, unul care, pare-se, își poate purta de grijă singur în timp ce cunoaște lumea, învață limbi străine și muncește independent „de la laptop”. 

În același timp, m-am întors curioasă să aflu ce a rănit-o pe ea cu atâta violență în perioada în care nu era mamă, dar și să descopăr cum o văd toți cei din jurul ei, față de care exercită o atracție irezistibilă. Ce simt față de ea ceilalți, care se adună la ea în bucătărie în fiecare sâmbătă și duminică la cafea, care râd cu hohote în prezența ei, care se întrec în a-i face cadouri, care o consideră cea mai bună prietenă și care nu-s deloc puțini la număr. Mă fascinează să descopăr cine este când nu e mama mea și să o văd prin ochii celorlalți. Am purtat, de-atunci, discuții inconfortabile, dar esențiale despre trecut, iar eu am primit de multe ori de la ea scuzele despre care aveam atâta nevoie și asigurarea că este mândră de mine – că a fost dintotdeauna, dar n-a știut să facă mai bine. Mama a citit mult în ultimii ani despre traumă și despre legătura dintre emoții, gânduri și corp și, deși n-a fost la terapie, cred că intuiția ei și inteligența emoțională bogată au contribuit mult la o transformare personală fundamentală, care mă surprinde cu fiecare vizită pe care o fac acasă.