În ultimii câțiva ani îmi vizitez bunica cu strângere de inimă, știind că, indiferent de câte discuții am avut pe tema asta, va încerca mereu, mai subtil sau nu, să mă convingă că am nevoie de un bărbat alături. Că nu sunt în siguranță singură, că nu sunt completă, că n-am un rost, că nu sunt.. în regulă.

„Cu furnizorii sau colaboratorii, dacă erau bărbați, dacă mă plăceau personal, gen erau interesați sexual de mine, erau foarte drăguți. Dacă nu, nu ascultau nimic din ce ziceam. Venea colegul meu, care e feminist și care înțelegea dinamica, și îmi susținea opinia în fața lor. Deci așa funcționează. Este pur patriarhal tot orașul. Nu am văzut în viața mea genul ăsta de misoginisme. (…) Inclusiv asistenta mea, dacă eu ziceam ceva, nu făcea. Dacă zicea colegul, făcea. Iar eu eram deasupra colegului, tu înțelegi? Eram în vârful piramidei. Deci nu se face decât dacă ai un bărbat lângă tine.” (manageră de producție citată într-un articol ISCOADA despre guvernanța programului Timișoara Capitală Europeană a Culturii 2023)

Multe (ca să nu mă avânt să spun majoritatea) dintre noi am crescut în mentalitatea descrisă în confesiunea de mai sus. Am interiorizat apoi, an după an, experiență după experiență, convingerea că a fi femeie nu e suficient – mai ales în domeniul profesional, mai ales acolo unde este nevoie de inovație, de organizare, de creativitate, de leadership. Am crescut auzind că explicația pentru o funcție de conducere ocupată de o femeie este prestarea de favoruri sexuale „cui trebuia”; că se datorează perfidiei de a se fi folosit de atributele sale sexuale pentru a seduce pe cine era de sedus. 

Eu așa am crescut. Și mi-au trebuit toți anii de facultate ca să mă pot imagina muncind într-un domeniu în care pot să nu port tocuri și care să nu presupună să-mi păstrez greutatea în „standarde”. Mi-au trebuit apoi și mai mulți ani pentru a îndrăzni să mă imaginez făcând altceva decât donkey work (munca plictisitoare, mecanică, care nu stimulează imaginația). Mama mea nu a îndrăznit niciodată, deși nu-i nevoie să o cunoști de-o viață ca să-i remarci creativitatea. Personal, nici măcar astăzi nu cred pe de-a-ntregul că pot începe și duce ceva substanțial la capăt de una singură.

Cum a început subordonarea femeii în societatea umană și pe ce baze s-a solidificat sunt întrebări legitime, pe care mi le-am pus de nenumărate ori. Jurnalista și autoarea Angela Saini a călătorit în jurul lumii pentru a înțelege rădăcinile acestui dezechilibru. Ea explică în cartea The Patriarchs (The origins of Inequality) (Patriarhii – Originile Inegalității), că teoria conform căreia începuturile agriculturii și ale proprietății private, care au redus femeia la forță de muncă domestică și la funcția ei reproducătoare (pentru siguranța moștenirii pe linie paternă) nu corespunde cronologiei istorice. Explică cum, de fapt, elitele societăților timpurii au fost cele care au impus roluri rigide celor două categorii de gen. Era nevoie de o populație cât mai numeroasă, persoane care să știe exact care le este rolul în societate, pentru a asigura surplusul de resurse, dar și pentru a putea apăra statele recent formate în caz de conflict. Dorințele, talentele, nevoile, personalitățile individuale au fost suprascrise în favoarea statului. 

Așadar, istoria patriarhatului nu ar fi început în familie. Cei aflați la puterea primelor state au forțat în sânul familiei norme și cerințe care au fracturat relații umane de bază, precum cele dintre părinți și copii, sau cele dintre parteneri. 

Deși „femeile au jucat întotdeauna un rol crucial și egal, contribuind la societate din toate punctele de vedere”, ștergerea lor din istorie și știință, excluderea din spațiul public, din procesul decizional privind elaborarea politicilor publice și din funcții de conducere, alături de condamnarea la roluri exclusiv domestice, le-a făcut pe femei vulnerabile la exploatare și abuz. Cercetătoarea Gerda Lerner explică în cartea ei, The Creation of Patriarchy (Crearea Patriarhatului), că motivul care a stat la baza subjugării femeilor a fost capacitatea lor biologică de a da naștere și susține că ele au reprezentat primii sclavi ai omenirii. Legi precum Codul babilonian al lui Hammurabi au îndreptățit transformarea femeilor în proprietatea bărbaților, controlate și dependente în prima parte a vieții de tați și frați, iar apoi de bărbații cu care erau implicate sexual. Bineînțeles, în timpuri mai recente, Biserica a perpetuat aceste practici. 

Lerner mai susține că instituirea și solidificarea patriarhatului nu ar fi fost posibilă dacă femeile nu s-ar fi conformat. Într-o societate inegală însă, unde statutul și supraviețuirea femeii depindea complet de bărbați, ar fi fost foarte greu pentru femei să nu se conformeze normelor sociale impuse. Mai mult, spune cercetătoarea, femeile au fost educate să-și internalizeze inferioritatea, una dintre metode fiind ruptura de propria istorie.

Lucrurile n-au stat însă așa dintotdeauna și nu este cazul nici în prezent, antropologii descoperind cel puțin 160 de societăți matriliniare (bazate pe filiație și organizare socială pe linie maternă/feminină) răspândite în toată lumea. Patriarhatul nu este nici universal, nici „natural”.

M-am întrebat adesea: oare m-aș fi încumetat să scriu și să public mai devreme dacă programa de Limba și literatura română din școală mi-ar fi oferit modele de scriitoare? Poeta și jurnalista Elena Vlădăreanu, împreună cu alte patru scriitoare, vorbesc în acest articol despre absența feminină aproape desăvârșită din programa școlară, despre literatura scrisă doar de bărbați, care continuă să ocupe curricula în educația românească, și despre holurile școlilor care nu afișează nici opera, nici bustul comemorativ al vreunei femei.

Într-un interviu pe care l-am luat regizoarei de teatru Alexandra Badea, una din cele trei regizoare care a montat vreodată la TNB în cei 150 de ani de existență a instituției (!), îmi spunea că nu putem oferi, ca societate, șanse egale femeilor și bărbaților atâta vreme cât adolescentelor li se transmite expres faptul că anumite meserii nu pot fi făcute la fel de bine de femei. Adulții din viața ei i-au comunicat clar că regia nu este o meserie de femei, iar Alexandra a ajuns să o practice abia la ani buni după ce s-a mutat în Franța.

În alt interviu, o cercetătoare româncă de la Universitatea din Florența îmi povestește că în urmă cu 7-8 ani, mutată în Italia și lucrând deja în cadrul universității de câțiva ani buni, a făcut o vizită la consulat pe motive birocratice. Mi-a mărturisit că întrebarea pe care i-a adresat-o consulul de la vremea respectivă i s-a întipărit în minte pentru totdeauna: „Și tu, fetiță, ce faci aici? Ce ai venit să muncești?” „Haideți să nu ne tutuim”, a venit răspunsul ei tranșant.

Conform Constituției, suntem egali – femei și bărbați. În credințele noastre cele mai profunde, însă, ne desparte un ocean de distorsiuni cognitive. Nu ascultăm o femeie în poziție de autoritate cu aceleași urechi, dându-i același credit ca unui bărbat. Nu credem, în străfundurile noastre, că o femeie sau un grup de femei pot sta la cârma unei întreprinderi sau instituții, scrie cod, repara electronice, da dispoziții, și abia ne vine a crede că o femeie a călătorit singură într-un city break.

(Recomand acest episod din podcastul lui Ezra Klein, pentru a înțelege mai multe despre asocierile interne, părtinitoare și adesea eronate pe care le facem între etalarea autorității tipice unui anumit tip de masculinitate și competență.)

Am crescut într-o cultură în care femeile puternice sunt înspăimântătoare, neatrăgătoare și nu reprezintă un ideal la care o fată poate aspira. Dacă o femeie este puternică și se impune, deducem automat că este lipsită de emoții. Într-o societate ca a noastră, femeile nu pot fi atât puternice, cât și iubitoare.

Și măcar dacă am putea arunca vina doar pe misoginia din partea bărbaților. Nici vorbă! Misoginia și patriarhatul sunt sisteme de gândire transmise social deopotrivă femeilor și bărbaților, îmbrățișate și practicate de toată lumea. Și nu e nevoie să cauți dovezi mai departe de unele reacții din social media la piesa Ericăi Isac. Sau de numeroasele exemple de blamare a victimelor violențelor sexuale de către alte femei. Sau slut-shaming-ul (blamarea pe baza activității sexuale) pe care l-ai auzit de atâtea ori inclusiv de la femeile din familia ta. Sau atitudinea descrisă de termenul argotic apărut pe TikTok „pick-me girl”, definit de Wikipedia drept „femeie care afirmă că este diferită, și uneori mai bună decât  majoritatea celorlalte femei, pentru a obține atenție, aprobare sau validare din partea bărbaților”. De menționat că există voci care sfătuiesc utilizarea atentă și empatică a acestui termen depreciativ, mai ales în rândul adolescentelor, care sunt pe drumul de a-și forma identitatea și care pot fi serios afectate. 

Meschinăria femeii față femei este susținută de idei și atitudini cultivate de întreaga societate, în toată istoria sa.

„Oricât de descurajantă ar fi uneori lupta împotriva patriarhatului, nimic în natura noastră nu ne spune că nu putem trăi altfel. O societate creată de oameni, tot de oameni poate fi recreată.” Angela Saini

Mi-am dat seama, pentru prima dată, că eu însămi nu iau în seamă o femeie – de exemplu, profesoară – în aceeași măsură în care o fac cu un bărbat. Cei doi pot spune aceleași lucruri, cu aceleași cuvinte, dar ceva din mine nu permite femininului autoritar să reverbereze cu aceeași forță și credibilitate. Și nu că aș face-o intenționat; pur și simplu mintea mea pare să funcționeze astfel din fabrică, iar pentru a schimba ceva este nevoie de un efort conștient. „Pentru că așa simt” nu mai poate reprezenta un argument după ce îți vezi limpede prejudecățile.

Această realizare am avut-o în cele patru luni petrecute într-un centru de studiu și practică budistă, înconjurată preponderent de femei. M-am așteptat, desigur, să am parte acolo de o pleiadă de momente de meditație extatică, revelații cutremurătoare, concentrare adâncă și zile de imensă energie și încredere. Oi fi avut parte și de astfel de momente, nu zic nu, dar sigur nu cu ele am plecat acasă.

„Îți recomand ca în timpul în care te afli aici, să încerci să creezi legături cu celelalte femei. Scopul ultim a tot ceea ce facem este de a deveni indivizi autentici (true individuals). Nu în sensul de individualism, ci de oameni eliberați de tendințele tradiționale care, știi și tu, pun femeile adesea în poziții de neajutorare.”

Cu toate că investigațiile istorice arată că Buddha, în învățăturile sale originale, susținea că femeile au aceleași șanse de iluminare cu bărbații, nu toate tradițiile budiste care au urmat au considerat femeile egale bărbaților. Multe încă nu oferă femeilor același acces de aderare la ordin sau nu toate pun călugării și călugărițele pe aceeași treaptă. 

Alice Collett, cercetătoare la Universitatea din Cardiff cu specializare în condiția femeii în budismul indian timpuriu, explică pe larg în cartea ei, I Hear Her Words: An Introduction to Women in Buddhism (Aud cuvintele ei: O istorie a femeilor în budism) că părerile și practicile nu sunt uniforme în toate comunitățile, școlile de gândire și, mai ales, zonele geografice. Istoria budismului include atât figuri de călugărițe remarcabile, cât și viziuni patriarhale conform cărora, de exemplu, femeile nu pot atinge iluminarea, așa că tot ce le rămâne de făcut în această viață este să deservească cât mai bine un călugăr. 

Triratna, comunitatea budistă din care fac parte, care practică o direcție de gândire proprie fondatorului, și care a luat naștere în urmă cu 70 de ani în Marea Britanie (da, o țară occidentală!), încurajează dezvoltarea individuală care transcende condiționările inevitabile impuse de gen. Fără a le ignora sau a pretinde că nu există, această școală ne încurajează să conștientizăm aspectele de personalitate dictate de condițiile de dezvoltare (societatea în care ne-am născut, genul, perioada istorică) pentru a decide apoi, având la bază principiile de etică budiste, ce alegem conștient să păstrăm și ce să transformăm.

Una dintre practicile care încurajează acest progres individual este crearea de comunități sau grupuri de studiu de un singur gen. Nu de puține ori am auzit din partea femeilor budiste cu experiență îndelungată povești despre cum au reușit să ridice de la zero și să administreze centre de retreat dedicate femeilor, începând cu sarcini ce țineau de cumpărarea terenului, construcția clădirii, și terminând cu organizarea sarcinilor domestice. Mi-au mai spus că, în mod tradițional, femeile au fost educate să se bazeze pe bărbați pentru sarcini care implică forță fizică sau pentru obținerea validării sexuale, în vreme ce bărbații tind să apeleze la femei pentru suport emoțional, printre altele. În comunitățile și grupurile de bărbați ai aceleiași tradiții budiste se încearcă stabilirea de legături autentice, în care bărbații pot fi vulnerabili unul în fața celuilalt și pot discuta deschis despre subiecte pe care, în condiții obișnuite, le-ar împărtăși mai degrabă femeilor.

Toate acestea cu scopul ultim ca interacțiunile dintre oameni, indiferent de gen, să fie cât mai genuine, cât mai puțin întinate interes personal (conștient sau nu).

Asta mi s-a spus când am ajuns și, în ciuda rezistenței care îmi mocnea sub piele, am înțeles că, pe cât era de incomod, pe atât era de benefic pentru dezvoltarea mea. Incomod pentru că nu știam să mă apropii și să dezvolt ceea ce budismul numește prietenii verticale cu femei (prietenii între două persoane care se află la niveluri considerabil diferite pe calea spirituală – prietenii asimetrice, caracteristice relațiilor profesor-elev), dar și pentru că, pur și simplu, nu mai petrecusem niciodată patru luni din viață înconjurată aproape exclusiv de femei. De fapt, nici măcar o săptămână.

În ultimele zile ale cursului scriam aceste rânduri: 

„Aici am simțit valoarea modelelor feminine și puterea pe care o oferă legătura cu ele. Nu pot sublinia îndeajuns ce a însemnat pentru mine disponibilitatea, prezența și grija unor astfel de femei. Sute de momente de meditație intensă nu ar echivala cu o oră în care m-am simțit profund ascultată și conectată cu astfel de femei pe care le admir. Am petrecut o perioadă generoasă de timp reflectând asupra acestui aspect. Încercând să înțeleg de unde vine această forță, energie și încredere de nezdruncinat pe care o simt în mine atunci când sunt în prezența acestor femei. A fi tratată cu atâta respect și atenție de către profesoarele mele de aici a fost nu numai vindecător, ci și revelator. În loc să găsesc confort și încredere în atenția oferită de bărbați, așa cum am făcut-o întotdeauna, circumstanțele de aici m-au împins să caut îndrumare în altă parte. În locuri care să îmi redea demnitatea și nu să-mi reconfirme, iar și iar, inferioritatea mea feminină.”

M-am întors acasă convinsă că infinit mai utilă decât continua acuză direcționată spre bărbați pentru toate relele istorice pricinuite femeilor ar fi o transformare a atitudinilor femeilor față de femei, și în special față de fete. M-am întors convinsă că trebuie să ne opunem competitivității feminine care ne-a fost insinuată și să înțelegem că numai tratându-ne cu respect și grijă putem contribui la societatea justă la care visăm. 

Îmi doresc ca femeile cu experiență să fie mai conștiente de rolul pe care îl pot juca în viața celor mai tinere și să își asume acest rol mai proactiv și cu mai multă responsabilitate. Sunt convinsă că numai o societate în care femeile știu că se pot baza unele pe altele ne poate elibera de percepția inferiorității. O societate care oferă modele feminine poate sădi în imaginația fetelor posibilitatea reală de a deveni femeile puternice de mâine.