Cine fură azi un șoricel... Semnificațiile politice ale furtului – de la Vest la Est
Primul meu furt s-a petrecut într-o casă la munte, în Franța, prin 2007 – aveam șase ani. Făcusem un schimb de case pe o platformă online: cealaltă familie stătea la noi la Paris, în timp ce noi stăteam la ei în Alpii francezi.
Era iarnă, dar nu apucase să ningă și eram dezamăgiți de zăpada artificială care acoperea pârtiile. Dar eu îmi găsisem deja fericirea: proprietarii casei aveau o fetiță chiar de vârsta mea care, la fel ca mine, era obsedată de același șoricel de jucărie cu urechi mari și picioare și mai mari pe nume Diddl.
Diddl avea o iubită, Diddlina, niște prieteni, printre care pasărea Ackaturbo sau ursulețul Pimboli, dar și niște dușmani, precum broaștele Fritt, Friedl și Fratt. Trăia în Diddleland, avea card de identitate și zi de naștere, și îi puteai urmări aventurile în revista Diddl, pe care o cumpărai dintr-un magazin exclusiv dedicat personajului. Aveam și niște „surprize Diddl” care se schimbau zilnic în curtea școlii, troc care stabilea cine era cine printre copii. Mai aveam un penar metalic și două reviste Diddl, însă universul Diddl nu era ieftin, iar părinții mei nu prea aveau bani pentru această pasiune a mea.
În schimb, cealaltă fetiță avea tot ce ținea de universul Diddl: de la pixuri, caiete, ascuțitoare și foi, până la cearșafuri, periuță de dinți și covor. Eu stăteam în camera ei. Evident am fost invidioasă, așa că într-o zi am ales să fur și eu câte ceva. Am luat nimicuri, trei post-it-uri și-un pix, despre care mă gândeam că n-o să-i lipsească.
Îngrijorată, am ales să păstrez întotdeauna marfa asupra mea, ascunsă în buzunarele salopetei de ski. Chiar visasem că toate obiectele au căzut singure de pe raft în buzunarele mele: căutam o explicație care, la nevoie, m-ar fi exonerat. Dar strategia a eșuat când, pe pârtie, mama mi-a cerut să-mi scot cartela de telecabină din buzunar, să o trec ca lumea prin fața scanner-ului.
Atunci mi s-au întunecat restul vacanței și următoarele trei luni: tata a sunat cealaltă familie ca să le povestească despre crima mea, mi-a interzis să stau singură în cameră, iar la întoarcere mi-a arătat poze din șederea lor la noi, spunându-mi cât de drăguți păreau – spre deosebire de mine. Mai urma și Crăciunul, când ar fi trebuit să primesc cadou un pack de Diddl, amânat pentru februarie.
Deși am fost îngrozitor de rușinată, ceva nu mi s-a părut drept.
În copilărie am mai furat câteva lucruri pe care le doream suficient de tare încât să suport vinovăția care urma: o scoică într-o tabără la 8 ani și tricoul unei fete într-o tabără de cercetași pe la 9 ani.
La adolescență am reușit să scap de vinovăție. Furam cu prietenii, ne simțeam rebeli, maturi și mândri de tehnicile noastre. Astfel ne procuram toate lucrurile pentru care n-aveam bani: bomboane, haine, CD-uri, cărți, accesorii de muzică, iar regula era să furăm ori din magazine, ori lucruri acumulate și nefolosite, pe care le avem toți acasă și a căror absență n-am fi observat-o. În această perioadă, pe la 13 ani, am auzit un personaj din serialul Buffy, spaima vampirilor rezumându-mi filosofia, în timp ce o iniția pe Buffy în furt: „You see it, you want it, you take it”. [„Îl vezi (obiectul), îl vrei, îl iei”]
Până la 16 ani, acumulam lucruri pe care nu le foloseam și nici nu acceptam să le arunc. După, am trecut printr-o perioadă în care încercam să nu mai acord importanță obiectelor, consideram că m-ar înjosi. Mai târziu am găsit un consens: putem fi atașați de obiectele care poartă o poveste, pentru că doar atunci acestea transcend condiția lor materială.
La 19 ani, vârsta pe care o aveam cand am scris acest eseu acum 6 ani, învățasem să mă gândesc mai mult la ceilalți și să-mi controlez dorințele și impulsurile, dar tot aveam o dilemă morală legată de conceptul de proprietate privată: dacă ne despărțim de ideea ca este incontestabilă, aproape sacră, oare e OK și chiar drept să furi – în anumite situații?
ISCOADA are nevoie să existe în acest climat mediatic, politic și social instabil.
Alege o donație lunară pentru a ne susține activitatea independentă!
Anul anterior, la universitate, alesesem să studiez cartea Thinking about Property, From Antiquity to the Age of Revolution, scrisă de Peter Garnsey. Volumul vorbește despre ce anume caracterizează proprietatea – ceva legal, folosința, drepturile pe care le avem asupra unui obiect? – și cum a fost interpretată proprietatea privată de-a lungul istoriei, în filosofie și religie: ca un factor de civilizare sau ca unul de dezbinare și îndepărtare de esențial?
Deși încă am îndoieli, a trebuit să mă poziționez – așa că continui să fur în anumite situații.
De exemplu, în 2018 am furat o bicicletă împreună cu o prietenă. Era pe stradă, parcată de mai multe luni, cu pneurile dezumflate, lanțul pe jos, o singură frână și complet ruginită. Abandonată – ne-am gândit. Pe deasupra, se întâmplă frecvent ca Primăria Parisului să arunce bicicletele părăsite. Eu aș fi știut să o repar și, deși nu aveam cu adevărat nevoie de ea, ar fi fost de folos să o avem ca proiect comun de depanare. Așa că ne-am dus într-o noapte, pe la două, cu o rangă mare ascunsă într-un rucsac. Am tăiat lacătul și am luat bicicleta acasă.
Haiducii din jurul meu
Mulți dintre cunoscuții mei din Franța fură din când în când, din motive diverse – în funcție de ce nedreptăți percep și de afinități ideologice
Bel are 26 de ani, e terapeută ocupațională și fură aproape zilnic mâncare de la supermarket. Cauza e legată de salariul ei prea mic, care nu-i permite să mănânce vegan și de calitate. Știe că multe produse conțin ingrediente nesănătoase, sau că sectorul creșterii animalelor, pesticidele și transportul de alimente prin oceane poluează foarte mult, și i se pare nedrept ca un om să nu poată, prin muncă corectă, să se hrănească fără să dăuneze nici planetei, nici propriului corp. În aceste condiții, nu-i este rușine să fure de la niște companii care câștigă sume enorme printr-un sistem în care prețurile produselor sunt complet deconectate de impactul real al consumului lor.
Isa are 20 de ani și e studentă la Istoria Artelor într-o universitate de elită. Nu are probleme cu banii. A început în 2017 să-și facă singură cumpărăturile și încearcă să nu consume produse ale unor firme care exploatează oameni în țări mai sărace sau ale căror activități poluează (prin ambalaje de plastic exagerate sau folosirea uleiului de palmier, printre altele). Dar când pofta ei pentru, să spunem, o pastă de ciocolată, este prea mare, preferă să fure ca să nu dea bani acestor companii. Consideră că „a consuma este a vota” și că prin alegerile noastre de consum putem încuraja sau nu acest sistem despre care vorbește și Bel mai sus. Știe că e un act pedepsit de lege – nu i-ar învăța pe copiii ei să o facă și n-ar fura însoțită de alți oameni, punându-i în pericol. Dar alege să-și asume acest risc pe cont propriu. Și-ar dori ca într-o zi să aibă îndeajuns de multă voință încât să nu mai consume deloc produse care nu i se par etice.
Eli e studentă la teatru, la Conservator. Prietenele ei se învârt și ele în lumea teatrului, au între 22 și 30 de ani și mai toate fură tampoane, spunând că acestea ar trebui sa fie subvenționate de stat – adică prin impozitele tuturor, la fel ca medicamentele, astfel încât să nu mai existe inegalitate de gen cel puțin în acest aspect. În Franța a existat o polemică legată de TVA-ul pentru produsele de igienă feminină – în 2016 acestea au trecut la regimul produselor de bază. Dar chiar și atunci femeile n-au fost câștigătoarele acestei schimbări, dimpotrivă, multe firme au menținut prețurile, sporindu-și profiturile.
Thom, tatăl meu vitreg, are 37 de ani și a fost educat în cadrul familiei că proprietatea privată nu poate fi încălcată și că autoritatea trebuie respectată. Acum câteva luni a furat un pămătuf de bărbierit al cărui preț era 30 de euro. I s-a părut atât de exagerat pentru o bucățică de lemn cu păr încât n-a vrut să plătească, considerând că ar fi dat banii unor hoți mai mari.
Mich are 22 de ani, e student la informație/comunicație și consideră că furtul în sine e rău din punct de vedere moral. Totodată, s-a aflat de mai multe ori în situația de a sustrage anumite obiecte: accesorii de muzică, împreună cu mine, la 16 ani, într-un studiou de repetiții unde acestea erau aruncate într-o cameră și lăsate să se deterioreze. Dar și acum, ca răzbunare, fură din teatrul unde lucrează pe lângă Universitate. Simte că acolo superiorii lui nu-l respectă. Când vede că, din cauza unor erori, au rămas în casă câțiva euro în plus față de ce a numărat, el ia diferența acasă, ca să nu fie umilit spunându-i-se că a greșit. În genul acesta de situații, nu i se mai pare atât de rău să furi.
Cultura rezistenței prin furt
Cultura protestului a fost și rămâne puternică în istoria franceză: de la Revoluția din 1789 și până la evenimente mai recente precum Mai 1968 sau mișcarea Vestelor Galbene în 2018, manifestațiile de stradă sunt o prezență constantă, mai ales în marile centre urbane. Dacă o parte dintre aceste forme de mobilizare sunt reglementate de lege și organizate prin intermediul sindicatelor sau al altor corpuri intermediare, altele apar spontan și se înscriu în zona nesupunerii civice – o acțiune colectivă care presupune încălcarea deliberată a unor reguli considerate injuste, în numele unei cauze percepute ca legitimă. Exemple sunt numeroasele mișcări ecologiste împotriva marilor proiecte considerate ecocide, precum Extinction Rebellion (internațional, dar cu o prezență puternică în Franța) sau, mai recent, Les Soulèvements de la Terre.
Într-o astfel de cultură, unde protestul și ideea democrației ca spațiu de dezbatere și de raport de forțe politice sunt profund înrădăcinate, se poate înțelege cum și gestul de a fura poate fi perceput ca o formă de nesupunere civică, o expresie a rezistenței în fața agresiunilor sau a nedreptăților impuse de autorități.
Povești similare celor de mai sus sunt multe, există și altele pe Radio France, pe Vice, în ziare alternative sau pe bloguri, ba chiar se pot găsi manifeste pro-furt, cu tehnicile cele mai bune, sfaturi și argumente. Unul din ele susține că industria publicitară nu ne informează just, ci generează nevoi artificiale care ne dăunează nu doar nouă, ci și societății sau planetei, iar asta face ca marile companii producătoare să merite a fi furate. Sau că sistemul economic capitalist este perceput ca o mare înșelătorie. Astfel, oamenii refuză să se simtă nedreptățiți și să respecte regulile unui joc considerat a fi cu zarurile măsluite. De asemenea, ei argumentează că e OK să furăm lucruri nefolosite, pentru că nu mai consumăm și acumulăm în ritmul în care am făcut-o până acum. Autorii manifestului nu au respect necondiționat pentru autoritate și li se pare li se par benefice energia și curajul de a nu respecta legea – în ciuda riscurilor la care se expun. Ba chiar estetizează acest act ilegal , povestind despre sentimentele pe care le trăiesc, anecdote amuzante și uneori felul în care au împărțit marfa lor cu alții: un gest politic, ca al tâlharilor tip Robin Hood care fură de la hoții bogați ca să împartă cu săracii.
În comentariile acestor manifeste sau articole răspund și persoane care nu sunt de acord cu aceste perspective. Acestea declară că visează la o lume în care să avem încredere unii în alții, unde să nu fie nevoie de dispozitive de supraveghere, că oricum pierderea din cauza furturilor este inclusă în prețul produselor, că până la urmă se fură tot de la cumpărătorii care trăiesc în precaritate – un bug controlat al sistemului inegal social.
Mi se pare o dezbatere interesantă. Mai mult, când vin în România mă surprinde un lucru: în Franța oamenii mereu fac glume rasiste în care hoțul este român, dar eu în România n-am auzit deloc povești asemănătoare cu cele ale prietenilor mei francezi, nici măcar la oameni care consideră nedrept sistemul economic actual.
Cum stau lucrurile în România
Am vrut să aprofundez chestiunea, așa că am vorbit cu un antropolog, un polițist, o psiholoagă, un security manager de la supermarketul Cora, un doctorand la teologie și doi preoți. Niciunul dintre ei n-a auzit de acest tip de furt în România.
Daniel Marin, security manager, mi-a detaliat că cei care fură sunt în majoritate dependenți de droguri și săraci, grupuri mai organizate ori casieri, dar în niciun caz tineri educați și fără probleme financiare. Dan Bran, polițistul care e și doctorand la sociologie, formulează o ipoteză inspirată din lucrările cercetătorului Dinu Guțu dedicate fenomenului ultras din fotbal: având în vedere discursul anti-autoritate și anti-consumerist specific acestor grupuri, precum și cultura virilității pe care o cultivă – marcată de solidaritate masculină, onoare și dispreț față de instituțiile oficiale – este posibil ca furtul, alături de alte practici ilegale (precum violența sau vandalismul), să fie perceput de unii membri drept o formă legitimă de rezistență simbolică.
Am cerut și pe Facebook povești despre furt ale oamenilor. Din 26 de români care mi-au răspuns, 23 povesteau despre furturi din copilărie sau adolescență – fructe din copacul vecinului, jucării la grădiniță, bijuterii ieftine. O singură respondentă spunea că a furat o dată, la vârstă adultă, când de fapt a mințit angajații unei firme să-i schimbe un IPod stricat; adică nu a furat în mod direct. Am mai abordat subiectul cu niște prieteni români și unul chiar mi-a răspuns, șocat, că n-ar vrea să promoveze așa ceva.
Polițistul adaugă că în mintea oamenilor, destinul de hoț este cel mai rău. Conceptul de hoț a fost extrapolat încât poate însemna orice act considerat criminal. Unii părinți își trimit copiii la școală că „altfel ce să facă, să devină hoț?” și atunci când se fac percheziții în cartiere sărace oamenii se denunță între ei: „Duceți-l la pușcărie, că ăsta fură, nu muncește!”. Când îl întreb de filosofia haiducească, îmi spune că, într-adevăr, erau tâlhari care își asigurau adăposturi la săraci, dar doar cumpărându-le cu lucruri furate. Oamenii se temeau de ei, de fapt, iar primele povești în care haiducii apar ca personaje îndrăgite s-au născut odată cu perioada comunistă, pentru a susține ideea că în România au existat întotdeauna tendințe sociale egalitariene.
Un motiv moral împotriva furtului este să nu lipsim pe cineva de ceva ce-i folosește, iar acest aspect este și mai relevant, spune polițistul, într-o țară unde a existat multă penurie, adică dificultatea de a găsi/înlocui obiecte. Al doilea e să nu obținem ceva pentru care n-am muncit, ceva ce nu merităm. În sensul ăsta, Bogdan Iancu, antropolog, spune că românii aderă puternic la ideologia capitalistă, cu imaginarul său puternic meritocratic, individualist și competitiv. Acest fenomen poate fi explicat și prin importanța căpătată de figura micului antreprenor începând cu jumătatea anilor 1990, când situația de pe piața muncii i-a împins pe mulți să-și deschidă propriul business.
M-am întrebat, apoi, dacă acest dispreț față de furt nu se explică și printr-un atașament considerabil față de conceptul de proprietate privată: acceptând furtul, proprietatea privată pierde valoare. Am găsit multe indicii care ar putea sugera asta.
De exemplu, un studiu făcut de Oficiul European de Statistică arată că România este pe primul loc în UE din punct de vedere al procentajului populației care locuiește într-un imobil proprietate personală: 96,5 % în 2015, cu mult peste media europeană de 69,4 %. Potrivit lui Iancu, lucrul ăsta se reflectă în preocuparea românilor pentru conservarea bunurilor – excesul de dispozitive de protecție și supraveghere și/sau de paznici.
Bogdan Iancu îmi mai spune că penuria din vremea comunistă și formele foarte ortodoxe de socialism și de colectivizare a bunurilor ar fi indus o „bulimie recuperatoare” atunci când accesul și alegerea bunurilor de consum au devenit posibile pentru întreaga populație. Adaugă că perioada comunistă s-a închis cu trecerea la un model economic neoliberal, care susține, printre altele, „că proprietatea e sfântă”. Antropologului i se pare logic ca furtul să fie transformat într-o crimă socială cu greutate, din moment ce ar perturba noua ordine economică post-socialistă. Reputația magazinelor mari, mai spune Iancu, se menține datorită faptului că au devenit angajatori esențiali odată cu decăderea marii industrii a României.
Iancu recomandă să fim atenți să nu explicăm lucrurile doar prin conceptul de mentalitate, ci să păstrăm în minte că deseori decizii de stat sau ale altor actori economici pot avea o mare influență. El menționează programul guvernamental Prima Casă sau cartea „Evacuarea Fantomei”, scrisă de Alex Axinte și Cristi Borcan, care arată că în anii ‘90, având mare nevoie de buget pentru reconstrucție, statul și-a vândut circa 80% din patrimoniul imobiliar la prețuri foarte mici. Alte exemple sunt vânzarea „pe datorie” sau „pe caiet” în magazinele din zonele sărace din România și omniprezența ratelor la băncile comerciale, ambele fiind instrumente-cheie ale sistemului capitalist care facilitează consumul și previn furtul.
Legat de brandurile mari, două argumente majore împotriva produselor lor sunt poluarea și munca infantilă. Despre ecologie nu se vorbește foarte mult în România, iar munca infantilă, spune Iancu, nu poate fi atât de criminalizată aici de vreme ce mulți oameni și-au ajutat părinții de la 5-6 ani la munca câmpului, de exemplu. Dan Bran adaugă că, în timpul comunismului, existau mai puține activități în afara muncii, care era percepută ca principalul aspect al vieții, ca ceea ce te face om.
Evident, un alt argument central îl reprezintă riscul legal. Aflu de la Marin, lucrător la Cora, că pentru orice furt – fie și cel mai mărunt, el sună la poliție. Beneficiile firmelor de pază cresc cu numărul de hoți prinși, îmi explică Bran, și singurul mod de a declara oficial un furt este să fie confirmat de poliție. Fapta, chiar dacă se rezolvă doar cu o amendă, tot ajunge în cazier. Dacă totuși ajunge la tribunal, continuă polițistul, un motiv legat de dreptate socială și de nesupunere civică, cum ar fi o bună intenție ideologică n-ar constitui o circumstanță atenuantă, ci agravantă, întrucât legea consideră că atunci există și o voință de a perturba ordinea socială. Desigur, inegalitatea justiției este evidentă – furturile mărunte sunt sancționate sever, în timp ce infracțiuni mult mai grave, cum ar fi corupția politică, primesc pedepse mult mai blânde.
Deși în mod ideal ar trebui să ne întrebăm mereu dacă o regulă e bună sau proastă, spune Otilia Mantelers, psiholoagă și instructoare de parenting, mulți oameni au nevoie de principii rigide, de morală, altfel neștiind pe ce drum al vieții să apuce. De exemplu, persoanele care au experimentat traume mobilizează întotdeauna o parte a creierului pentru a nu mai simți urmările acesteia, pierzând astfel din energia mentală necesară gândirii critice. La fel și persoanele ale căror nevoi de bază nu sunt îndeplinite – cum este cazul multor români care trăiesc în precaritate legat de sănătate, educație sau alimentație. Potrivit psiholoagei, această nevoie de principii rigide poate fi satisfăcută prin doctrine religioase, prin luatul ad literam al poruncilor, de exemplu, printre care porunca „să nu furi”.
Științele sociale au un rol esențial în gândirea critică, însă acestea au fost slab reprezentate în România în istoria recentă. În timpul comunismului, de exemplu, discipline precum sociologia și psihologia erau repudiate sau folosite ca instrumente de propagandă.
Sergiu Constantinescu, doctorand în teologie, îmi spune că poruncile au fost îndeplinite și depășite de Iisus Hristos, care ar fi dat o lege nouă și mai flexibilă – legea dragostei. Adaugă că mesajul lui Dumnezeu este misterios, că nu intră într-o singură paradigmă – morală, filosofică sau ideologică, și faptul că din punct de vedere religios nu există comportament cinstit absolut. Constantin Coman, preot și fost profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie – nu este de acord. El susține că poruncile încă sunt actuale, doar că Hristos a trecut la un al doilea pas, în care nu mai este vorba despre cum să nu facem răul, ci despre cum să facem binele.
Oricum, ființa umană este mai complexă decât poruncile biblice. Dragostea, îndrăzneala cinstită sau supraviețuirea pot justifica uneori furtul, precum în pilda iconomului nedrept: un gestionar care își fură stăpânul ani de zile află că acesta știe de trădarea lui. Împins de frica că nu va găsi altă muncă, scade din datoriile celor care îi erau datori stăpânului, furând din nou, însă asigurându-și relații pentru viitor. Până la urmă, stăpânul (și Dumnezeu, în același timp), îl felicită pentru istețime și nu-l concediază.
Doctorandul adaugă o idee acestei liste: dacă furi un hoț, sau pe oricine este mai atașat de lucruri materiale decât de Dumnezeu, cu intenția de a-i insufla umilință mai degrabă decât să obții tu ceva – acest lucru poate fi acceptabil. În Biblie, spune Coman, proprietatea privată nu este absolută, iar avuția este adesea tratată ca o problemă. Dar, în mod ideal, nuanțează acesta, scopul nu justifică mijloacele și mereu ar trebui să întoarcem celălalt obraz. De exemplu, mulți oameni au furat zilnic în comunism, din nevoie și fiindcă era oarecum tolerat de conducerea întreprinderilor, dar ar fi fost și mai bine ca oamenii cu neajunsuri să țină post, chiar să moară de foame, dar cel puțin să nu se degradeze, spune Coman.
„Poți fura de la tiran, dar nu de la țăran!”
Singurul hoț pe care l-am găsit, cu motive mai problematizate, este Claudiu. Are 32 de ani, părul blond și scurt, o licărire amuzată și curioasă în ochii albaștri și un A anarhist tatuat pe brațul stâng, deși anarhismul i se pare o utopie. Este jurnalist de știri în București.
În 2007, Claudiu, pe atunci student de 20 de ani, și-a făcut dreptate singur. Era în anul întâi la jurnalism, și începuse să lucreze într-un hypermarket pe lângă Universitate. După câteva săptămâni a demisionat și i-au plătit salariu, dar n-au vrut să-i dea și bonurile de masă la care avea dreptul. Atunci a ales să recupereze valoarea lor, circa 52 de lei. S-a întors o dată în magazin și a furat un prelungitor și niște ciocolată pe care a mâncat-o în magazin, apoi a schimbat etichetele unor mingii și s-a dus la casiera cea mai în vârstă, pentru că „probabil nu se pricepea la sport” și a plătit o minge la reducere în loc de preț întreg.
Dar a fost vorba să ia înapoi ce era de drept al lui, niciun leu mai puțin, niciunul mai mult, și crede că dacă statul sau autoritatea corespunzătoare nu-și împlinesc datoria de justiție față de tine, poți ori să te resemnezi, ori să încerci cumva să ți-o faci singur.
Vede multe nedreptăți în lumea noastră, precum magazinele care, ca să încurajeze consumerismul, aruncă produse încă bune în loc să le dea săracilor, și în acest caz „oare nu e mai bine să le furi decât să fie irosite?”. Spune că probabil ar fura de la un stat corupt, sau de la o companie care exploatează angajați, dar doar cu siguranța că nu va fi prins și că nu vor răspunde oameni nevinovați pentru faptele lui – sau cum îmi place mie să spun: poți fura de la tiran, dar nu de la țăran!
Îmi mai povestește că a săvârșit primele furturi cu bunica sa. Era angajată într-o cantină de liceu și „precum toate bucataresele”, lungea laptele cu apă sau își oprea mâncare pentru acasă, că altfel nu-i ajungea. Copilul Claudiu o ajuta, mai ales la nunți; acolo întotdeauna rămâneau multe.
În cartea Economia informală în România, Oana Mateescu și Liviu Chelcea explică că aceasta formă de furt era foarte frecventă în comunism, dar că era și eufemizată. Furtul de la stat se numea „luat” – implica să furi din necesitate și să împărtășești, fiind justificat prin ideea de reciprocitate negativă: muncești, uneori îți aduci instrumentele de acasă sau îți mobilizezi familia ca să termini munca la timp, dar nu primești, în schimb, destule resurse ca să o hrănești. Deci echilibrezi situația, o faci să fie reciprocă, prin ceva perceput ca negativ – furtul.
În schimb, furtul de la semeni era denunțat prin propagandă, iar oamenii o făceau mult mai puțin. Bran îmi povestește că fețele hoților erau afișate public, iar Iancu spune că oamenii au internalizat, în comunism, ideea că nu era OK să furi pentru profit personal sau acumulare de bunuri.
În același volum, autorii scriu că în anii 90, când au fost închise multe fabrici, nu mai aveai de unde să „iei”, iar aceste concepte de luat și furat au devenit „a fura cu cap” și „a fura fără cap”. De exemplu, furtul de fier vechi ca formă de supraviețuire era un furt cu cap, iar furtul de la vecini era fără cap, fiind o acțiune mai periculoasă, săvârșită pentru mai puține beneficii. Oricum, explică autorii, fierul vechi era tot ce rămăsese după ce statul furase fabricile și munca oamenilor: în toate situațiile de mai sus, statul era considerat ca „răufăcătorul original” care merita să fie furat.
Citându-l pe filosoful german Georg Simmel, Oana Mateescu subliniază că aceste furturi nu contraziceau conceptul de proprietate, ci îl redefineau, dar nu din perspectivă legală, ci „ca un fel de a acționa prin [obiecte] și asupra lor”. Prin urmare, dacă muncitorii își desfășurau activitatea în fabrică, aceasta era percepută ca și a lor, iar vânzând-o, statul le-o fura. Însă pentru că fabricile și mijloacele de producție nu au aparținut legal muncitorilor, ci numai statului, Bogdan Iancu spune că comunismul din România n-a fost comunism adevărat ci un fel de capitalism de stat. Deci statul era o firmă cu monopol, pe care o puteai fura pentru că exploata muncitorii.
Ce să mai și furăm…
Contextul cultural, istoric și economic influențează percepțiile și justificările legate de furt. Urmărind această intuiție, am explorat diversitatea motivelor pentru care unii tineri francezi recurg la furt din diferite motive: protest împotriva sistemului capitalist, lipsa de bani, activism ecologic sau feminist, sau pur și simplu sentimentul că anumite prețuri sunt nedrepte.
Am încercat sa explic diferența culturală între Franța și România în raport cu furtul. În timp ce, în Franța, mulți tineri educați practică furtul ca act de rezistență simbolică sau necesitate personală, în România furtul este puternic stigmatizat și asociat cu sărăcia, delincvența sau rușinea socială. Prin interviurile cu specialiști am înțeles că, în România, conceptul de proprietate privată are o valoare profundă, alimentată de istoria comunistă, lipsurile din trecut, ideologia meritocratică și importanța acordată bunurilor proprii ca garanție de stabilitate.
În lumina acestor contraste, se ridică o întrebare esențială: este moral să acționăm împotriva legii atunci când considerăm că legea este nedreaptă? Sau, altfel spus, în ce măsură conștiința individuală poate și trebuie să ghideze acțiunea etică într-un cadru legal care nu reflectă întotdeauna idealurile proprii de dreptate socială? Tensiunea dintre lege și moralitate personală, vizibilă în justificările furtului în contextul francez, deschide o reflecție mai largă asupra legitimității actelor de „dezobediență etică/civică” și asupra rolului normelor colective în negocierea valorilor comune într-o societate democratică.
♦ ♦ ♦
Iliana Holguin Teodorescu este scriitoare și performeră, de origine româno-franceză, născută și crescută în Franța. Este autoarea volumului de non-ficțiune Aller avec la chance (Gallimard, 2020), o lucrare dedicată fenomenului autostopului. În 2018 a întrerupt o licență de matematică pentru a călători în America de Sud și pentru a urma un stagiu la revista bucureșteană de jurnalism narativ DoR. Acolo a inițiat acest eseu despre furt, o explorare intuitiv-sociologică ce precede studiile sale ulterioare de sociologie. În prezent, Iliana se implică în crearea unui spațiu cultural în mediul rural francez.
Editat de Laura-Maria Ilie și Raluca Moșescu-Bumbac
Ilustrații de Ramona Iacob
♦ ♦ ♦
Program co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite.